In fiecare an cand se apropie perioada asta idioata a anului o simt. Parca de la primul abur care iese din gura incep sa ma scarbesc usor usor pana se face 22-23. Atunci scarba atinge cote maxime. Deja toti afonii vor sa ma incante, sau toti cretinii sa ma convinga sa iau toate nimicurile inutile, sau ca ar trebui sa imi regandesc planurile de sarbatori. De ce e nevoie de o data fixa in care se produc toate ororile pe care trebuie sa le induri? De la a-i explica fratelui de 3 ani ca un gras prost ii aduce ce vrea, pana a suporta mirosul asta imputit de mancare prost gatita/cantina, pseudo colinde, porc-arii. Ce ma deranjeaza cel mai mult e falsitatea.
Trebuie sa zambesc.
Mult si degeaba.
Mai mult decat de obicei.
Trebuie sa par fericita pentru ca altfel inseamna ca nu sunt ok. Trebuie sa ma scuz ca nu apar si sa inventez scuze plauzibile, excursii, concursuri, proiecte. Trebuie sa par trista ca nu sunt acolo. De fapt adevarata tristete este ca mi-as dori sa ma simt bine acolo. In orice caz mai bine decat in alternativa singura acasa cu paste rapide.
