Despre carti si castele care nu se leaga

Fiecare an are cartea lui. Anul trecut a fost perfect mulat pe calatoriile initiatice a patru magi: Gaspard, Melchior, Balthazar si Taor. Tournier a picat ca o manusa pe o perioada cand trecusem de drumul initiatic numit colectia de licenta si ramasesem singura si stoarsa de puteri, goala dupa un an care imi mancase toata energia si forta. Imi luasem cartea de la un Gaudeamus la reduceri pentru ca citisem "Vendredi ou la vie sauvage" in copilarie si mi se paruse "haioasa".Chestii de Tournier de oameni mari nu apucasem sa citesc. Nu stiu daca e posibil sa fi nimerit ceva mai bine de atat in viata mea, insa in momentul in care am luat-o acasa am lasat-o multe luni in pace. Am si uitat de ea pana pe la finalul lui iulie cand aveam chef sa citesc ceva si a fost prima carte care mi-a picat in mana. A fost prima data cand am facut asa ceva, insa am simtit nevoia sa mi-o dedic. De obicei nu prea scriu pe carti deoarece mi se pare ca le stric, de data asta am scris pe o carte chiar inainte sa citesc macar sinopsisul: "Din cand in cand merit o carte, asa ca din drag si cu drag pentru mine".  Cred ca a fost ceva tare ciudat pentru ca asta a fost cartea care m-a deprimat de cat de frumoasa poate fi o carte, cartea pe care o asteptam de ani buni sa vina sa o citesc. Cartea care e la Iulia de mai bine de un an cu tot cu dedicatia mea pe ea, dar nu ma supar. Poate o va gasi cand va avea nevoie.
Anul asta s-au schimbat niste lucrusoare in capul meu si am devenit mai mare si mai hotarata sa fac lucrurile bine. Sa nu mai tratez proiectele superficial si sa muncesc non stop daca e nevoie ca sa imi iasa maximul posibil, nu de asta, dar in 10 ani de la 1 ianuarie m-am hotarat sa-mi cumpar un Chateau. Pana la urma cartea anului asta e legata de doamnele care au facut ca moda sa aiba inseamnatatea de astazi, "12 creatoare care au schimbat istoria modei", desigur cu logoul Chanel frumos stilizat pe coperta. Oh Coco, cum fac eu sa-mi iau le Chateau? ( si nu ma refer la
brandul de moda)

Cu blogul pe glob

Am primit ieri o carte.  Cartea mamei mele.  Cu dedicatie scrisa de mana, dar m-am îmbufnat. În loc sa fiu mandra și fericita pentru ea, m-am oprit într-un detaliu total insignifiant ca faptul ca nu am primit laude publice pentru niște pagini citite și revizuite. Și asta pentru ca mereu am fost obișnuită sa fie "doamna de la tv"  sau "doamna a cărei voce o cunosc oamenii de pe post" și "doamna perfecta", în concluzie am uitat ca e om. Am uitat ca și pentru cei mai buni e important sa te bucuri cu ei când e cazul. Am uitat câte pagini de caiete, compuneri, essais, licențe, texte, abstracte, pălării și alte producții ale subsemnatei a corectat în loc de somnul de frumusețe. Am uitat ca oamenii uita când sunt stresați și surpriza, mama e om.
În concluzie,

CU BLOGUL PE GLOB   Raluca Tudor

Merci

Ps: Felicitări Alexandrei Bardan pentru coperta.  Inițial am suferit ca nu am fost eu artistul invitat, însă ea a făcut o treaba foarte buna.

Azi ploua

Pentru ca se apropie ziua mea o sa va spun o poveste interesanta.  Nu știu cât e pentru voi, dar pentru mine sigur este.
Acum vreo 3 ani mi-am găsit tatăl pe Facebook.  Nu mai vorbisem cu el de vreo 14 ani.  Ultima mea amintire la care participa se referea la o vacanta în Slobozia pe vremea când aveam 5 ani.  Nu țin minte detalii, doar ca niște puști mai mari omorau pisici și le atârnau de bătătorul de covoare din spatele blocului. Încă plâng la filme dacă doza de violență depășește limita mea.  Cam cu asta m-am ales din vacanța aia și cu sentimentul ca nu mai vreau în lumea aia.
Când am văzut numele pe Facebook nu eram sigura ca e el, asa ca primul mesaj a fost oarecum inspirat din absurd: - bună, cred ca tu ești tatăl meu.  Apoi am început sa vorbim. La început era oarecum arțăgos și parca încerca să-mi arate ca nimic nu e bine:- la ce facultate ești? Hmm, pe ce loc e în lume?  Apoi deveni mai ok pana în momentul în care ne-am văzut să-mi dea laptopul cadou. Cadoul meu pentru 14 ani de lipsă.  Nici măcar, intre timp am realizat ca probabil era șpaga de "sa nu mai vorbim"  pentru ca după încântarea ca ne-am văzut o data, într-o buna zi nu mi-a mai raspuns la mesaje. De fapt am fost părăsită a-II-a oară.  Pentru ca e ușor sa dispari fără măcar sa dai un mail în care sa spui, fată, situația e dificilă cu familia mea actuală și nu te mai pot include, sau nu-mi place de tine sau ceva, orice. Și de fiecare dată când vine ziua mea îmi amintesc și ma deprima rahaturile astea. Și atunci încep sa înnebunesc și sa ma crizez și oamenii nu înțeleg ce se întâmplă cu mine.  Și nu e vina nimănui doar ca nu ma pot abține. În concluzie, scuze ca sunt dificilă azi, promit ca mâine îmi va trece.

Putina ordine in ganduri va rog

Nu-mi plac rezolutiile si nici planurile si nici ceea ce aduce a miscare tactica. Viitorul neplanificat mi-a adus o casa cu dragoste, o masina fara casco si o pisica cu tors. De asemenea, mi-a adus zeci de minunati prieteni cu care fie ca ma vad de cateva ori pe an si in rest o tinem pe fb sau skype, fie ca sunt acolo zi de zi  imi place sa-mi impart viata pe care mi-o coloreaza. Niciodata nu am suportat sa am agende cu puncte de taiat, eventual pe ore, ci agende cu idei la care sa revin cand vreau eu. Niciodata nu am suportat ca viata mea sa fie ceva punctat si parapunctat, aproape predestinat, cu toate astea, e momentul ala in care cam trebuie sa-mi dau seama ce vreu sa fac. In care ma reapuc de inot, in care ma reapuc de desen si de acuarela, in care ma chinui sa-mi planific viata profesionala, in care ma hotarasc ce caut eu in masterul meu, in viata mea, in proiectele mele; momentul in care vreau mai mult. Nu-mi dau inca seama daca asta ar trebui sa planific sau doar sa ma las dusa de val in continuare, dar putina ordine nu are ce sa strice in haosul meu controlat.

Nu am mai scris de mult cu toate ca in cateva seri inainte sa adorm m-am tot gandit postul asta. Se refera la prietenie. La fetele si baietii din viata mea care ma fac intreaga. La faptul ca am realizat ca toata copilaria am fost intoxicata de conceptul de "best friend" si ca inca imi e greu sa ma raportez asa la oameni. Toti prietenii mei sunt cei mai buni: prieteni buni de barfit, prieteni buni de disecat relatii, preteni buni de lucrat, prieteni buni de iubit,prieteni buni de film, de restraurant, de iesit, prieteni bun si atat. Trebuie sa renunt la aberatia asta de cea mai buna sau cel mai bun pentru ca mereu ma simt prost fata de ceilalti nementionati. E minunat ca sunt inconjurata de oameni atat de misto incat imi e greu sa-i pun pe unii in fata celorlalti si cu toate astea imi e greu sa nu ma intreb: restul oamenilor cum se descurca cu asta? Au piramida prieteniei vesnice-temporare? Poate e o solutie de protectie ca in cazul in care  renunti la cineva pentru ca nu mai merge- nu ai renuntat la un cel mai bun.