Azi ploua

Pentru ca se apropie ziua mea o sa va spun o poveste interesanta.  Nu știu cât e pentru voi, dar pentru mine sigur este.
Acum vreo 3 ani mi-am găsit tatăl pe Facebook.  Nu mai vorbisem cu el de vreo 14 ani.  Ultima mea amintire la care participa se referea la o vacanta în Slobozia pe vremea când aveam 5 ani.  Nu țin minte detalii, doar ca niște puști mai mari omorau pisici și le atârnau de bătătorul de covoare din spatele blocului. Încă plâng la filme dacă doza de violență depășește limita mea.  Cam cu asta m-am ales din vacanța aia și cu sentimentul ca nu mai vreau în lumea aia.
Când am văzut numele pe Facebook nu eram sigura ca e el, asa ca primul mesaj a fost oarecum inspirat din absurd: - bună, cred ca tu ești tatăl meu.  Apoi am început sa vorbim. La început era oarecum arțăgos și parca încerca să-mi arate ca nimic nu e bine:- la ce facultate ești? Hmm, pe ce loc e în lume?  Apoi deveni mai ok pana în momentul în care ne-am văzut să-mi dea laptopul cadou. Cadoul meu pentru 14 ani de lipsă.  Nici măcar, intre timp am realizat ca probabil era șpaga de "sa nu mai vorbim"  pentru ca după încântarea ca ne-am văzut o data, într-o buna zi nu mi-a mai raspuns la mesaje. De fapt am fost părăsită a-II-a oară.  Pentru ca e ușor sa dispari fără măcar sa dai un mail în care sa spui, fată, situația e dificilă cu familia mea actuală și nu te mai pot include, sau nu-mi place de tine sau ceva, orice. Și de fiecare dată când vine ziua mea îmi amintesc și ma deprima rahaturile astea. Și atunci încep sa înnebunesc și sa ma crizez și oamenii nu înțeleg ce se întâmplă cu mine.  Și nu e vina nimănui doar ca nu ma pot abține. În concluzie, scuze ca sunt dificilă azi, promit ca mâine îmi va trece.